În practica executării silite fiscale din România s-a dezvoltat o tendință îngrijorătoare prin care autoritățile publice aplică o interpretare extensivă a dispozițiilor Codului de procedură fiscală, permițând instituirea unei așa-numite „popriri în cascadă”. Pentru a ilustra această problemă, să analizăm următoarea situație concretă: Statul român, în calitate de creditor, instituie măsura executării silite a popririi datorită faptului că un debitor al său, persoană fizică, nu își achită datoriile fiscale. Debitorul nu este salariat în baza unui contract individual de muncă, ci prestează servicii de consultanță prin intermediul unei Persoane fizice autorizate (PFA). Astfel, creditorul debitorului (persoana fizică autorizată) devine terț poprit.
Ulterior, Statul român, din dorința de a-și recupera cât mai repede creanța, instituie poprire asupra creditorului terțului poprit, care devine astfel terț poprit al terțului poprit. Poprirea nu se oprește aici, întrucât și creditorul terțului poprit al terțului poprit dobândește calitatea de terț poprit, creând astfel un adevărat „carousel juridic” care pare să nu aibă limite.
Această practică ridică întrebări fundamentale despre legalitatea unei astfel de interpretări, despre constituționalitatea măsurii în sine și despre convenționalitatea aplicării acesteia în raport cu standardele europene de protecție a drepturilor omului. Pentru a înțelege complexitatea problemei, trebuie analizate mai multe aspecte juridice interconectate.
Primul aspect problematic este legat de executarea asupra tuturor veniturilor brute ale debitorului prin PFA. Să presupunem că persoana fizică autorizată a încheiat contracte cu alte persoane (fizice și/sau juridice) în realizarea obiectului său de activitate. Astfel, persoana fizică autorizată încasează, din contractele pe care le-a încheiat, venituri brute. Din acestea se scad cheltuieli legate de salariul angajaților, cele cu întreținerea sediului social, cheltuieli cu comisioanele bancare, cheltuieli cu cotizațiile la organismul profesional, cheltuielile cu combustibilul pentru întreținerea mașinii sau orice alte cheltuieli realizate în scopul desfășurării activității sale, obținându-se astfel venitul net. În acest context, se observă o tensiune între două reglementări distincte. Pe de o parte, Noul Cod de procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materie de procedură, instituie la articolul 729 limitări clare în privința urmăririi veniturilor bănești. Această prevedere stabilește că salariile și alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi urmărite doar până la o treime din venitul lunar net pentru orice alte datorii, cu excepția sumelor datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii.
Pe de altă parte, Codul de procedură fiscală, care constituie un drept special, prevede la articolul 236 alineatul 1 că sunt supuse executării silite prin poprire „orice sume urmăribile”, fără a specifica explicit limitări similare cu cele din Codul de procedură civilă. Această aparentă discrepanță a fost interpretată de către fisc în sensul că poate executa totalitatea veniturilor brute ale persoanei fizice debitoare.
Totuși, o analiză juridică atentă revelează că această interpretare este fundamental greșită. Principiul ierarhiei normelor juridice impune ca, în măsura în care dreptul special este lacunar sau oferă o soluție interpretabilă, să se caute sprijin în dreptul comun. Mai mult, veniturile din activitatea de consultanță realizate prin intermediul unei persoane fizice autorizate au evident caracter periodic și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale titularului. Persoana fizică realizează consultanță fiscală pe toată durata unui an, în baza contractelor pe care persoana fizică autorizată le încheie cu alte entități. Astfel, în anul următor, persoana fizică depune la organele fiscale declarația cu venitul realizat în anul fiscal anterior. Venitul declarat la acest moment constituie venitul cert al liberului profesionist, venit ce se cunoaște cu exactitate doar la momentul întocmirii deciziei anuale. Această stare de fapt se perpetuează anual, astfel veniturile persoanei fizice realizate pe un interval de timp sunt definitivate ulterior, la momentul emiterii deciziei de impunere anuală, având astfel caracter de periodicitate. Prin urmare, acestea intră sub incidența limitărilor prevăzute de articolul 729 din Codul de procedură civilă.
Executarea asupra întregului venit brut creează anomalii juridice evidente. Există un paradox fiscal flagrant: în timp ce Statul pretinde debitorului plata impozitului pe venit de 16% la bugetul de stat și a contribuțiilor sociale obligatorii aferente, același Stat instituie o măsură de executare care împiedică fizic debitorul să suporte aceste cheltuieli. Doar diferența dintre venitul brut și cheltuielile deductibile va fi distribuită persoanei fizice, care va datora apoi plata acestor impozite și contribuții, iar abia apoi va fi în posesia unui venit net. În cazul în care se execută silit integralitatea veniturilor brute, constatăm că Statul pune debitorul în incapacitatea de a suporta aceste cheltuieli, ceea ce reprezintă o soluție administrativă absurdă care nu poate fi acceptată într-un stat de drept. Această situație încalcă principiul proporționalității și contravine scopului protectiv al limitărilor legale, care este acela de a asigura o protecție socială minimă debitorului.
Al doilea aspect major se referă la problemele de neconstituționalitate și neconvenționalitate pe care le ridică această formă extremă de executare silită. Din perspectiva constituțională, măsura încalcă mai multe principii fundamentale. Articolul 1 alineatul 5 din Constituția României consacră principiul statului de drept, care semnifică că statul nu își poate exercita puterea în mod arbitrar, ci aceasta trebuie să fie subordonată unei legislații clare, precise și previzibile. Executarea silită totală plasează autoritatea publică pe o poziție preferențială nejustificată pentru recuperarea cât mai rapidă a creanței, fără respectarea cadrului legal existent.
În plus, se încalcă principiul egalității în fața legii, garantat de articolul 16 alineatul 1 din Constituție. Există o discriminare evidentă între debitorii care au creditori privați, supuși limitărilor articolului 729 din Codul de procedură civilă, și cei care au ca creditor Statul român, care se prevalează de o interpretare abuzivă a Codului de procedură fiscală. Această diferență de tratament nu are la bază nicio justificare obiectivă și rezonabilă.
Măsura încalcă, de asemenea, drepturile fundamentale la viață și sănătate, garantate de articolele 22 și 34 din Constituție. Prin privarea totală de mijloace de trai, debitorul nu își mai poate asigura subzistența și, cu certitudine, nu mai beneficiază de protecția sistemului de asigurări sociale de sănătate, neputând plăti contribuția aferentă.
Din perspectiva convenționalității, măsura contravine articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care protejează dreptul de proprietate. Jurisprudența europeană a statuat că o obligație financiară care rezultă din impozite și cotizații poate aduce atingere protecției bunurilor atunci când aceasta constituie o povară excesivă pentru persoana în cauză sau îi compromise radical situația financiară.
Al treilea aspect problematic privește imposibilitatea juridică a popririi în cascadă. Instituția juridică a popririi este, prin natura ei, un mecanism tripartit care implică debitorul poprit, creditorul popritor și terțul poprit. Centrul de interes al discuției este identificarea exactă a persoanelor care pot figura în calitate de terț poprit, iar din analiză rezultă că numai debitorul debitorului poprit poate avea această calitate, neexistând posibilitatea de a extrapola la infinit această calitate.
Argumentele împotriva popririi în cascadă sunt multiple și convergente. În primul rând, terții popriți ulterior nu pot opune creditorului popritor mijloacele de apărare care decurg din raportul obligațional între debitorul inițial și primul terț poprit, fiind străini față de această relație contractuală. În al doilea rând, debitorul nu poate invoca stingerea creanței sale în raporturi de drept față de care este terț și a căror executare nu îl influențează din punct de vedere juridic.
Comparația cu acțiunea oblică din Codul civil întărește această concluzie. Acțiunea oblică, reglementată la articolele 1558-1560 din Codul civil, este un mijloc de preservare a patrimoniului debitorului care implică, de asemenea, trei persoane: creditorul-reclamant, debitorul indolent și terțul pârât. Fiecare dintre aceste persoane este terț față de raportul juridic existent între celelalte două, iar extinderea la infinit a acestui mecanism ar contraveni logicii juridice fundamentale.
În concluzie, executarea silită prin poprire în cascadă și asupra tuturor veniturilor brute constituie măsuri vădit ilegale care încalcă dispozițiile legale privind limitele executării silite, ridică probleme grave de neconstituționalitate prin încălcarea principiilor fundamentale ale statului de drept și contravin standardelor europene privind dreptul de proprietate. Aceste practici deformează instituția juridică a popririi prin interpretări care depășesc cu mult cadrul legal permis.
Pentru persoanele care se confruntă cu astfel de situații, sunt disponibile mai multe căi de atac, inclusiv contestația la executare silită pentru încălcarea limitelor legale, excepția de neconstituționalitate pentru aspectele constituționale și sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru încălcarea drepturilor convenționale.